Cuibul de recorduri

ă asişti la doborârea unui record mondial este un privilegiu. Pe care eu l-am avut în seara de 20 august, în Cuibul de Pasăre, pe numele său oficial Stadionul Naţional din Beijing.

Deşi locuiesc destul de aproape de Olympic Green, am ales să merg cu taxiul ca să fiu sigur că ajung la timp, adică la ora 19.00, luându-mi şi precauţia unei ore pentru străbătut filtrele. După ce am ajuns acolo, mi-am dat seama că pe jos eram mai repede!

Cu biletul de intrare în mână, ca un trofeu, mă apropii de primii oficiali, care îmi arată o altă poartă, la 300 de metri distanţă, dar până acolo îmi mai citesc biletul vreo patru persoane încruntate la început, zâmbitoare când văd biletul valabil. În fine, intru în puhoiul organizat care se apropie de controlul de securitate, merge destul de repede, am obişnuinţa aeroporturilor şi mă conformez rapid indicaţiilor.

Cinci fete îmi arată, pe rând, încotro să merg, toate cinci îmi zâmbesc de parcă tocmai pe mine mă aşteptau.

De fapt, cred că au zâmbetul lipit pe faţă, zâmbesc tuturor, asta le e slujba! Mă reintegrez în puhoiul chinezo-străin şi mă apropii de Cuib, care arată impresionant, cu o lumină caldă bine dozată, venind, cumva, din interior. Alături e Cubul de apă, şi el luminat savant, apoi fântânile pe care le văd pe dreapta completează un decor de planetă străină. În jur, aproape toate clădirile au jocuri de lumini, concurând cu proiectoarele din jurul stadionului, nu ştii încotro să priveşti.

Dacă au vrut să impresioneze cu orice preţ, chinezii au reuşit asta. O armată întreagă de tineri vorbăreţi te asaltează, te îndrumă, îţi zâmbesc şi chiar te însoţesc până în zona în care ai locurile înscrise pe bilete. Geaba protestezi şi le spui că te descurci şi singur, ei duc amabilitatea la extremă şi nu ţin cont de proteste.

Am fost luat şi eu de un „soldat al entuziasmului“ şi condus, prima dată la un lift greşit, apoi, în fine, exact acolo unde aveam locul, adică undeva sus, la al treilea etaj. Locul era ocupat de un tânăr chinez, dar fata care m-a preluat de la călăuzitor îmi zâmbeşte, spune „no problem“, îl bate uşor, aproape tandru, pe umăr pe cel care stătea pe locul meu. El se întoarce şi, când vede cine l-a atins, îi zâmbeşte fetei, îmi zâmbeşte mie şi în secundele următoare dispare.

Stau între nişte chinezi până când, cu acelaşi gest tandru, o lovitură pe umăr, rând pe rând, tinerii chinezi se ridică şi pleacă. M-am întrebat cum au ajuns ei acolo, fără bilete, când noi, ceilalţi, am trecut prin nişte filtre multiple şi ni s-a citit biletul de zeci de ori. Apoi mi-am amintit că, la intrare, pe lângă noi, cei cu bilete cu hologramă, au mai intrat persoane cu bilete simple, tipărite pe hârtie, nu ca ale noastre, pe carton. Da, de fapt, erau spectatori de rezervă, ca nu cumva să pară stadionul gol, până vin titularii locurilor. Aşa cum erau tribunele din zona oficială. Dar alea nu contau, nu stricau imaginea, căci camerele filmau dinspre, nu înspre ele!

Galeria de cinci plus
unu
Surprize, surprize, îl văd, brusc, printre cei care-şi căutau locurile, pe Ion Onisei, dar, după ce ne salutăm de la distanţă, îmi face semn că nu rămâne, în schimb va rămâne fiica lui şi colega noastră, Ana Maria Onisei, care are locul chiar lângă mine! În fine, voi vorbi româneşte!

Mai încolo, lângă ea, vine Cezar, pe care-l cunosc de pe când era angajat la o mare companie
de bere. Lângă el se aşază un alt român, Laurenţiu, apoi un chinez, prieten cu ei, chinez care a lucrat în România. Cu un steguleţ tricolor în mână, dincolo de chinez stă un alt român. Secretul faptului că stăm toţi cei cinci români compact este repede dezvăluit: avem toţi bilete de la aceeaşi agenţie din România.

Cezar are o costumaţie aparte, cu o pălărie tricoloră în trei colţuri, un tricou tricolor şi un drapel amplu pe care, din păcate, în seara asta nu avem pentru cine să-l fluturăm, nu e nici un român în concurs. Dar Cezar va trăi momente de glorie pentru că, în pauzele dintre probe, se face un pelerinaj de chinezi care vor să se fotografieze cu el! Zeci de părinţi localnici şi-au adus copiii
în preajma grupului nostru pentru o poză cu Cezar. „Te vor înrăma zeci de familii de chinezi“, i-am spus. Iar el a spus că a avut succes şi la marele
Zid Chinezesc, unde mulţi dintre turişti au făcut poze cu el, gratis, în loc să dea bani celui venit cu o cămilă special pentru amatorii de fotografii exotice contra cost
!

Ciocane, prăjini, recorduri
Cum spuneam, neavând nici un compatriot în concursuri, am privit cu detaşare luptele dintre chinezi, americani şi restul lumii. Fiecare chinez, bun sau slab, fiecare concurentă chineză, indiferent de şansele la medalie, au fost însoţiţi de un vacarm înfricoşător, produs de un stadion majoritar chinez. Cu toate acestea, toţi aşteptam marea promisiune, proba probelor din seara asta, 200 de metri plat, care-l readucea pe pistă pe recordmanul mondial de la 100 de metri, cel mai rapid om din lume, jamaicanul Usain Bolt.

Apariţia lui pe teren a fost însoţită de uralele publicului, de mai, mai îţi venea să crezi că e un concurent chinez! Şi ceea ce a urmat aţi văzut, desigur, la televizor. Spulberarea recordului la 200! Stadionul a aplaudat şi a ovaţionat minute în şir, Usain a făcut turul de onoare, s-a îmbrăţişat cu galeria jamaicană. Sigur, au mai fost doborâte, în aceeaşi seară, recorduri olimpice, dar totul a pălit în faţa performanţei extraordinare a jamaicanului.

Sigur, se poate discuta mult pe seama recordurilor, se poate filozofa despre limite şi perfecţiune, dar nu ăsta e rolul rândurilor mele. Nu sunt ziarist sportiv, nu sunt la Beijing pentru a face analize de specialist în atletism sau pentru a consemna rezultate. Vreau doar să spun, ca martor, că am încercat o nouă emoţie, acolo, în Cuibul de Pasăre.

Şi că această emoţie compensează senzaţia că mă aflu într-o lume prea puţin deschisă înţelegerii mele, asemenea eroului din filmul „Lost in Translation“. Imaginea lui Usain Bolt trecând triumfal linia de sosire e semn că specia noastră a mai făcut un pas înainte. Să fii martor la acest pas e un moment important în istoria personală a fiecărui spectator. Chiar şi a celor de rezervă.